– Cu ce te ocupi în prezent?
De 17 ani fac Kf-ul, implicit în prezent, lucrez ca barman, designer, om de serviciu și organizator de evenimente … iar pe lângă asta lucrez la Caiete …
– Este o legătură între ceea ce faci acum și formarea pe care o ai?
Clar, eu mă consider printre oamenii norocoși … faptul că eu mai fac și curățenie la Kf și că mai lucrez ca și barman e o chestiune temporară, dar faptul că mă ocup de designul/imaginea locului e un lucru important. Oricum, situația e delicată în perioada asta apropo de evenimentele organizate și de lucrările de artă care se fac în Kf, asta datorită și faptului că nu ne permitem să plătim artiștii, că nu poți să inviți pe cineva și să nu-l plătești. În situația de față, dacă vin oameni cu propuneri de proiecte sau cu lucrări eu le dau spațiu să se desfășoare. Într-un fel, în perioada în care reușeam să invităm oameni să facă evenimente și expoziții în Kf, eram un fel de curator, iar acum am ajuns mai degrabă un fel de colecționar-găzduitor.
– Poți să vorbești puțin despre Caiete?
Ceea ce numesc Caiete, eu consider defapt că e o singură carte, din care, în timp, o parte s-a pierdut. Cum ziceam, eu percep ceea ce fac ca un fel de carte compusă din mai multe bucăți, un fel de cronici, care la fel ca și Kf-ul, sunt o formă de acumulare, unde apare foarte mult jocul dintre personal – impersonal. Informațiile care apar nu sunt un jurnal personal ci diverse știri de pe net, cum vremea de exeplu … Călugării în Evul Mediu arhivau diverse fenomene legate de climă, precum seceta sau alte fenomente atmosferice ce pe mine mă interesează și mi se par super trip. Dacă am o dată, un an anume cu anumite coordonate, eu deja pot să-mi imaginez o anumită atmosferă, ca un fel de călătorie în timp. Pe lângă asta e colecția de stikere care e din ce în ce mai mare și cumva ocupă din ce în ce mai mult spațiu în carte. Îmi imaginez ceva asemănător codexurilor vechi ce erau decorate cu diverse pietre prețioase. La fel percep și stikerele ce le inserez sau cu care ornez coperțile, ca un fel de pietre prețioase a căror rol trece dincolo de decorativ și reflectă un anumit context. Stikerele nu sunt neapărat lucrări de artă, eu adun stikere din tot felu de contexte, de pe banane, stikere prețuri, oferte speciale, pe scurt, adun orice stiker ce se poate obține, acumula, atașa ușor și curat. În facultate colectam bucăți de scoci ce erau pe planșetele de desen, iar când le dezlipeam rămâneau diverse urme luate pe scoci de pe planșeta de lucru … era fain și aia, dar nu era așa de curat precum un acțibild. Aș putea să povestesc mult despre caiete, de exemplu, dacă vorbim de depuneri, de urmele lăsate de mâinile unor oameni ce au răsfoit paginile, până la diverse bucățele de verdeață sau urme de la un suc vărsat … toate lucrurile astea sunt acumulate de carte. Mă gândesc la un documentar despre giulgiul Christului, unde era cercetat la microscop și erau informații extrase din diverse mini urme … îți dai seama că o carte ca asta conține mult mai multe informații. Din ce au descoperit în analiza giulgiului au putut să reconstruiască drumul făcut. Mie asta mi-ar plăcea, de analizat un caiet dinăsta din puncul de vedere al urmelor, al micro elementelor adunate în interior.
– Înafară de ce e la Kf și de Caietele-Carte, parcă tu mai aveai și alte colecții, nu?
Am cam renunțat la colecția de dulciuri, pentru că, din păcate, în timp se strică, adică după 10 ani arată prost colecția … Ultimul loc unde am expus colecția de dulciuri, a fost anul trecut, la Muzeul de Științe Naturale din Arad în cadrul evenimetului De Rerum Natura, unde le-am pus pe jos într-un peisaj ce compunea contextul unei diorame muzeale în mijlocul căreia era o barză și unde am cosiderat că dacă tot există o reconstruire a naturii în muzeu, dulciurile învelite în plastic se portivesc. Adevărul e că aspectul colecției de dulciuri în descompunere arată mai degrabă ca o grămadă de gunoi. Jeleurile au început să curgă, așa că m-am hotărât mai degrabă să păstrez doar ambalajele mai nou. Îmi amintesc că în perioada copilăriei erau dulciuri folosite pe post de bibelou, precum iepuri de ciocolată în staniol, iar pentru mine asta era un punct de referință. Colecția, de dulciuri, pe deoparte e și o reflexie asupra abundenței de care în copilărie nu am avut parte, dar și asupra unor produse ciudate, precum dulciuri organe, ochi, dinți, picioare de copii pe care puteai să le mănânci, iar oasele rămase le înșirai pe o ață ca să-ți faci un colier … era super canibalistic … Într-o perioadă găseai cele mai ciudate chestii mai ales la alimentarele de la sat, unde pe ce să și cheltuie oamenii banii când au grădină …
– Cum vezi rolul artei în viața de zi cu zi?
Arta este exact acel lucru de care are omul nevoie ca să-și transceandă condiția de animal. Avem un corp ce are anumite nevoi, iar noi oamenii, în mare parte facem ceea ce ne inspiră corpul fizic să facem. Foarte multe dintre gândurile noastre sunt relaționate la nevoile fiziologice … omul este liber în momentul în care conștientizează ce e corect de făcut și alege să facă aia. Arta nu ține de tărâmul supraviețuirii, nu face parte din setul de nevoi primare. Sunt multe exemple de oameni ce au trăit înafara societății umane, mai exact în natură printre animale, mulți dintre ei, odată descoperiți au fost reintegrați, din păcate în majoritatea cazurilor într-un mod tragic. Ideea e că omul poate să trăiască într-un mod foarte primitiv, din păcate mulți oameni chiar în ziua de astăzi trăiec fără artă, asta binențeles în cazul în care nu considerăm kitschul o formă de artă. Ce vreau să zic e că și în ziua de astăzi, cred că multă lume are lăgătură într-un fel sau altul cu arta, dar nu conștientizează asta. Poți să treci pe lângă o pictură murală, dar tu neavând educația necesară, nu percepi lucrarea de artă. Un ambalaj al unui produs, sigur are un efect psihic asupra consumatorului, dar nefiind educat, omul nu cosumă conștient. Mă gândesc la vitrinierii din trecut, sau alte meserii ce într-un fel generau conștient scenografia orașului, adică, din perspectiva mea arta art trebuii să fie peste tot în viața de zi cu zi, să-i creeze cadrul și contextul … Ideeal e ca viața în sine să devină artă, modul în care trăim, în care acționăm … apariția noului în lume este un proces artistic cred eu … ceea ce poate să existe și în faptele oamenilor, dar asta e o perspectivă cu bătaie lungă. Însă arta ca și formă de scenografie a vieții cred că poate să existe și să aibă un impact pozitiv asupra psihicului uman. Îmi amintesc din căpilărie când mergeam în vizită la niște rude și aveau casele încărcate de obiecte și pline de kitsch ce genera o atmosferă greoaie și nu știam exact de ce nu mă simțeami bine acolo … Copil fiind încă mai ai un fel de a simții mai sincer, nefiltrat de cultură. Eu zic că arta în nici un caz nu ar trebuii să existe în galerie și să fie monopolizată de cercurile astea de consumatori fandosiți. Ca să leg puțin cu discuția despre Caiete, le percep și ca un manual uman-nonuman la care poți să te relaționezi organic, un manual care poți să-l deschizi la orice pagină și mai degrabă să ai o perspectivă asupra unui tip de aranjare a lucrurilor între ele în așa fel încât să devină artefacte. Ăsta e unul dintre subiectele importante pentru mine, cum transformi obiectul în artefact …
– Cum vezi scena locală?
Adevărul este că în ultima perioadă m-am cam desprins de scena locală. Mai demult mergeam prin Timișoara și mai eram la curent cu noutățile, dar parcă în ultima vreme oamenii nici nu au mai vorbit despre asta, nici nu am mai văzut ceva ce să-mi trezească interes. În timp, am observat că a apărut o clasă nouă formată din cei ce trăiesc de pe fondurile culturale … implicit a apărut o categorie de oameni care se pricep la accesarea acestor fonduri. Mi se pare că multă lume acuma funcționează pe proiecte culturale, lucru care nu e neapărat făcut de artiști ci de oameni din domenii total diferite. Când au fost dicuțile depre Capitala Culturală, am înțeles mai clar că ceea ce numim cutură nu înseamnă artă, iar în logica asta, ce ține de artă mi se pare că a rămas mai puțin avantajat. Dacă ne gândim ce scenă era la începutul anilor 2000, mi se pare că era o scenă destul de unită chiar la nivel de țară … Iași, București, Cluj, Timișoara … cumva parcă toată lumea ținea legătura …
– Era și blogul lui Vlad Nancă … Începem … parcă se chema, nu?
Da, era legat și de anul 2020, deși era făcut la începutul anilor 2000, ce chestie, că acuma suntem în 2020 … nu mai știu exact care era ideea cu anul ăsta … că acuma începem cu adevărat, sau dacă până acum nu am început, mai bine o lăsăm baltă … Să revin puțin, am impresia că toată fervoarea începutului de 2000 nu mai există, scena fiind acaparată de planul financiar, să nu mai zic că parcă toată scena alternativă a fost absorbită de piață, de galeriile ce-s mână-n mână cu băncile și-și au programele lor …
– Ce îmbunătățiri ai vedea pentru scena locală?
O variantă este un fel de renaștere a UAP-ului ca o formă de alternativă a alternativei, care poate să fie un sistem mai uman, nu bazat atât de mult pe concurență și pe bani. Trebuie accesate fonduri, că nu mai merge altfel în ziua de azi, dar asociația ar putea să aibă oameni angajați care să se ocupe de asta. De ce zic UAP și nu o asociație nouă, pentru că UAP-ul parcă are alte baze față de cele rigide și selective ale structurilor concurențial capitaliste. Plus că e o structură existentă ce deține multe spații care ar putea să fie folosite. Mi se pare că una din marile probleme în România este că nimic nu durează, totul e de moment, se deschide acum un spațiu, se fac câteva proiecte și gata, se închide. Posibil să existe și egoul care nu vrea să se asocieze cu ceva ce a fost, tot timpul vrem ceva nou, dar poate chiar asta este blocajul, însăși goana după nou este ceva vechi care nu mai duce undeva. În scenariul revitalizării UAP-ului, dacă termini Facultatea de Arte, ai deja o structură care să te susțină și să te ghideze fără să își impună ceva, dar din păcate în momentul actual lucrurile nu funcționează chiar așa. Mai consider că și un venit lunar acordat artiștilor atâta cât să poate să supraviețuiască și să creeze poate să fie o perspectetivă bună pentru viitor, artiștii nefiind obligați să se încadreze în diferitele norme sociale, încadrarea în cazul ăsta fiind un fenomen ironic și paradoxal față de statutul unuia care prin definiție are rolul de a transcende normele.
– La ce proiecte visezi?
Visez să pot să continui să fac ceea ce fac, că momentant asta e problema, risc să pierd Kf-ul, asta unu la mână, iar doi la mână, risc să pierd timpul pe care-l am dedicat lucrului la carte. Un alt proiect care pare realizabil e grădina de la Ianova. Eu am tot încercat în diverse locații să fac o grădină care să fie o grădină stabilă, o grădină care să nu fie distrusă așa repede cum s-a întâmplat în multe cazuri. Pentru mine o grădină necesită timp să se stabilească … defapt eu așa privesc în general toate lucrurile, că au nevoie de timp să se așeze și să se dezvolte . Într-o lume în permanentă schimbare, nu e ușor să menții ceva …
– Cum vezi arta de peste 100 de ani?
Tot la fel cum e și acuma. Schimbările tehnologico-ideologico-sociale, chiar dacă devin mai stufoase și mai complicate … le consider schimbări de suprafață.
GRĂDINA 